Uneori oamenii se gândesc la sinucidere.

Alexandra.

Mă gândesc uneori la ea. Mă gândesc la filmele care i-ar plăcea. Mă gândesc la hainele pe care le-ar alege spre purtare. Mă gândesc ce carieră ar avea. Ar avea soț? Ar avea copii? Dar cel mai adesea mă întreb lucruri simple. Cum ar arăta acum dacă nu s-ar fi sinucis acum 10 ani? Cum i-ar sta părul? Aș fi putut ajuta? Aș fi putut intui că se va întâmpla asta?

Oamenii se gândesc la sinucidere din când în când, Emma. La vârste diferite. Am cunoscut câțiva.

Pe Alexandra am cunoscut-o când eram copii. Aveam 7 ani. Avea părul șaten, ochii mari, căprui, frumoși și o capacitate de memorare ieșită din comun. Vezi tu? Asta ne vine să spunem despre oameni celor care nu îi cunosc. La asta reducem adesea un om. Culoarea părului, poate vârsta, poate câteva alte trăsături fizice și una- două trăsături intelectuale mai aparte. Dacă există.

Am fost colega de clasă a Alexandrei timp de 8 ani de zile, în școala generală. Am revăzut-o 4 ani mai târziu, la terminarea liceului. Ne întâlneam în fiecare marți în sala de curs pentru orele de teorie aferente școlii pentru șoferi. Aveam 18 ani. Atât eu cât și ea. Atât de multe crezi că înțelegi la 18 ani, Emma. Dumnezeule. întreaga lume e a ta. Apoi începi să înțelegi din ce în ce mai multe și încrederea începe să scadă. Nu mai poți fi plină de certitudini când începi să cunoști lumea.

Ultima dată am văzut-o pe Alexandra la un astfel de curs pentru viitori șoferi. Am râs bine toată ora și am obținut de la ea promisiunea că îmi va da notițele ei când terminăm cursurile. Era prea ordonată în gânduri, prea structurată, prea conștiincioasă ca să nu îți dorești cu ardoare notițele ei.

Ziua următoare s-a sinucis. Îmi amintesc în detaliu înmormântarea ei. Îmi amintesc expresia de disperare de pe fața mamei ei. Îmi amintesc expresiile de confuzie de pe fața colegilor de liceu și generală. Îmi amintesc cu precădere gesturile disperate și resemnate ale tatălui. Îmi amintesc teribilismul situației. Îmi amintesc fața băiatului pe care îl iubea și cu care nu putea fi din cauza părinților și ale unor situații absolut absurde din familie. Cel mai bine însă, din păcate. îmi amintesc non-expresia feței sale în sicriu. Îmi amintesc bărbia ei ușor deformată în urma căderii de pe clădirea de pe care a ales să se arunce. Îmi amintesc unghiile ei rupte de la încercările disperate de a se agăța de ceva în cădere, regretând probabil undeva pe drumul ei în jos decizia ireversibilă pe care tocmai o luase. Îmi amintesc zecile de nopți în care mă întrebam dacă în momentele de plutire dinaintea morții ei i-a trecut viața prin fața ochilor așa cum se spune. Dacă i-au trecut prin fața ochilor părinții, băiatul pe care îl iubea, râsetele din copilărie. Oare i-au trecut prin minte toate astea sau niciuna? Dacă de fapt ne trece prin fața ochilor viitorul pe care nu îl vom mai avea? Dacă ne trec prin minte copiii la care renunțăm? Dacă ne trec prin minte toate cărțile pe care nu le-am citit? Dacă ne trec totuși prin minte toate formele pe care le poate lua corpul nostru pe măsură ce îmbătrânește?

Nu. N-aș fi putut vedea tristețea din Alexandra dincolo de râsetele ei la cursul pentru viitori șoferi. Eram un copil. Știu asta acum. Și nici n-aș fi putut sau nu aș putea vreodată înțelege gândurile pe care le avea în momentele în care a decis să zboare de pe clădire.

Dar tind să cred. dragă Emma, că sinuciderea e un moment.
Un moment în care nu mai contează că ai în jurul tău oameni care te iubesc și ale căror vieți vor fi pentru totdeauna cicatrizate de dispariția ta. un moment în care nu mai contează că soarele urmează să răsară și că un film extraordinar de bun urmează să apară în cinema. Un moment în care probabil te lovesc gânduri iraționale cum că niciodată nimic nu va mai fi ok, cum că niciodată nu vei mai putea repara anumite lucruri, un moment în care te provoci pe tine însăți. Te uiți în jos și îți spui că n-o să simți nimic. Că vei pluti. Iar dacă momentul trece destul de repede, te uiți în jos și poate că începi să te gândești la toți copiii care ar putea trece pe acolo, pe jos, chiar în acel moment și pe care i-ai putea răni. La toți copiii care ar putea trece pe acolo și care ar trăi tot restul vieții mai apoi cu imaginea ta strivită de trotuar. Astfel de gânduri banale te pot face să te agăți disperată de orice bucată de clădire dacă ai luat cumva nefericita decizie de a te arunca deja.

Nimeni nu poate înțelege cu adevărat acel moment dacă nu a trecut pe acolo, draga mea Emma. Nu știu să îți spun cum se simte. Și n-aș vrea ca tu să știi vreodată. Dar intuiesc că dacă întrebi aproape orice om pe cale de a muri, îți va spune că și-ar fi dorit mai mult timp. Îți va spune că oricât de mult ai fi greșit, în orice direcție ar lua-o viața ta, filmul ăla merită văzut. Soarele ăla răsărind mai merită văzut o dată.

Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe Alexandra cea de 28 de ani. Părinților ei le-ar fi plăcut asta mai mult decât oricui altcuiva, sunt convinsă. Nu-i de judecat niciun moment din viața unui om. Că nu-i putem nici măcar intui gândurile și emoțiile. Dar, draga mea Emma, cred că se poate zbura și reversibil. Cred că poți pluti fără ca finalul să fie unul din care nu te mai poți întoarce. Cred că poți zbura de mai multe ori în viață în feluri atât de diferite. Sinuciderea e mult, mult prea ireversibilă. Pentru soare, pentru colegi, pentru film, pentru părinți, pentru copii.

1420483125_67c63eb3aa_b

One thought on “Uneori oamenii se gândesc la sinucidere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *