Celor cărora nu le-am răspuns prompt la mesaje și la telefoane de-a lungul timpului

Nu știu să iubesc prin promptitudine și comunicare rapidă și deasă, așa cum observ pe zi ce trece că au nevoie din ce în ce mai mulți oameni din jurul meu. Nu știu și nu pot oricât aș încerca să iubesc prin mesaje rapide constant sau telefoane date des. Dar știu să iubesc până la capăt. Nu e nimic pe lumea asta ce mi-ar putea cere un om apropiat iar eu să nu fac. Nimic. Moral, imoral, legal, ilegal. Nu îmi e teamă să o fac sau să o spun. Nu știu să îmi exprim dragostea prin mesaje și telefoane dese sau răspunsuri date mereu la timp dar știu să o fac prin scrisori învechite și cadouri făcute din tot sufletul. Știu că plâng de bucurie atunci când un prieten drag are parte de o reușită și știu că plâng de durere atunci când trece prin ceva greu. Dar nu știu să răspund repede la invitații sau telefoane de zi cu zi. Știu că las totul, absolut TOTUL dacă un mesaj îmi transmite că e ceva urgent sau important sau amândouă dar știu la fel de bine că s-ar putea să răspund mai târziu la un mesaj care lansează o întrebare generală. Și nu, nu le consider mai puțin importante.

Mesajele sunt importante. Telefoanele sunt importante. Mai mult decât atât, oamenii din spatele lor sunt incredibil de importanți pentru mine. Azi reușesc să răspund la toate. Mâine mai greu. Apoi uit. Apoi îmi scapă. Apoi iar reușesc, pentru că mă străduiesc. De cele mai multe ori îmi spun că merită un răspuns mai lung, atenție mai multă și las pe mai târziu. Acel mai târziu se dovedește uneori a fi prea târziu pentru unii oameni. Și e greu. Pentru ambele părți.

Nu știu cauza pentru care uneori (pentru că realmente nu se întâmplă tot timpul) fac asta dar știu că o fac de o viață și că eforturile depuse în repetate rânduri pentru anumiți oameni dragi mi-au demonstrat că pot învinge acest sindrom al meu doar pentru perioade scurte de timp. Apoi revine, apoi ne luptăm, apoi iar revine, apoi iar ne luptăm. M-am luptat cu el de câteva ori bune pentru câțiva oameni dragi pentru că îmi pasă. Pentru că este important pentru ei. E greu să mă lupt tot timpul și e greu să mă lupt pentru prea multe persoane. Nu că nu mi-ar păsa. Oh, îmi pasă. Enorm. Dar mă tem că lupta are limitele ei. Ca fiecare dintre noi de altfel.

Asta pentru că mintea îmi este atât de plină tot timpul. E atât de obosită de miile de gânduri paralele pe care le am continuu, zi și noapte și pe care nu le pot și nu le voi putea opri niciodată. Mi-e mintea atât de plină încât dacă mi-aș permite luxul, aș scrie toată ziua doar pentru a scoate o parte din aceste gânduri și a le pune să se odihnească pe hârtie. Mi-e mintea atât de plină încât cred că are nevoie de cuvinte grele precum ”urgent” sau ”important” uneori pentru a reuși să iasă din buluceala de gânduri în care se scaldă constant.

Așa am ajuns să am prieteni cu care am reușit să dezvolt un cod eficient de comunicare și am prieteni care pur și simplu au văzut dincolo de întârzierile mele. Sunt oameni extraordinari pentru care nu e nimic pe lumea asta ce nu aș face. Îmi pare rău pentru toate mesajele la care nu am răspuns prompt de-a lungul timpului și pentru oamenii pe care i-am rănit prin aiureala mea. Dar mai presus de toate, azi,  sunt recunoscătoare pentru oamenii care au învățat să vadă dincolo de asta. Pentru oamenii care au rămas aproape și mi-au dat șansa să îi iubesc în alte feluri.

Fac asta, dragă Emma. Răspund uneori greu și haotic oamenilor. Răspund greu la mesaje uneori, la telefoane, și probabil că dacă trăiam în alte vremuri răspundeam greu și la porumbei călători. Am pierdut ceva oameni pe drum din cauza asta și am câștigat alții, poate și ei mai ”greoi în răspunsuri” la rândul lor. Poate doar mai înțelegători. Nu știu cum se cheamă. Știu sigur că nu este indiferență. Cristina, unul dintre puținii oameni apropiați care înțeleg fenomenul, îi spune simplu ”ești aiurită.” Mi-ar plăcea să cunosc și alții oameni care fac asta și care poate au un nume și un fel de a gestiona.. totul. Întreg fenomenul. Alți aiuriți, cum s-ar zice.

Până atunci, îți mai scriu doar că poate că nu știu să iubesc prin promptitudine și comunicare rapidă și deasă dar știu că mi-aș vinde și sufletul pentru oamenii pe care îi iubesc. Și nu sunt cuvinte mari. Sunt intensitatea cu care simt asta. Și sunt cea mai fericită persoană de pe pământ pentru că, dragă Emma, nu știu dacă îți vine să crezi sau nu, dar am oameni în viața mea care mă iubesc și mă acceptă în ciuda ”aiurelii” mele care uneori le face rău. Pe care de dragul lor mă lupt s-o înfrunt. Uneori îmi iese, uneori nu.  Se cheamă ”a iubi în ciuda a…” sau ”a iubi pentru că există alte părți bune” sau poate pur și simplu se cheamă ”prietenie”. Și nu e un lucru ușor. Dar merită lupta.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *