Și mi-am zis ”Da! Așa vreau să îmi cresc copiii.”

 

Patrulând astăzi pe străzile Clujului, îmi scapă un plic din geantă.

Un băiețel ce-abia-mi ajunge pân’ la brâu, cu o clătită cu ciocolată într-o mână și o șapcă șmecheră și gri pe cap, strigă după mine, fugind: “doamna, doamna, v-a căzut ceva!” Dau să mă aplec dar el, mai sprinten și mai vesel, prinde primul plicul și-l ridică glorios. Mi-l dă să-l văd, vede și el că-i gol și nici n-apuc să zic mulțumesc (cu intenția de a-l pune înapoi în geantă și a amâna aruncarea lui pentru a treia oară săptămâna asta), că-mi spune: “dați-mi mie dacă nu vă mai trebuie, îl arunc eu la gunoi.”

Și-uite așa pleacă băiețelul meu misterios, hotărât, spre coșul de gunoi. Mai ia o mușcătură din clătită, aruncă plicul la gunoi și își vede liniștit de treabă.

Acum, concluziile ar fi multiple și evidente pentru orice om cu minim de bun simț. O gură de aer proaspăt, nu altceva. Nu pot scăpa însă de gândul ce m-a lovit pentru câteva secunde, inițial, când băiețelul nostru drag s-a oferit să-mi arunce plicul la gunoi. Da. Ca mulți alții, sunt sigură, spre rușinea mea, am fost convinsă c-o să-mi ceară bani. Mi-a fost silă de primul meu gând, ulterior. L-am alungat repede. A fost înlocuit de drag și de un zâmbet larg pe față.

Astăzi, pe străzile Clujului, un copilaș de vreo 6 anișori, cu șapca gri și clătita plină cu ciocolată, mi-a dăruit cea mai frumoasă lecție. Am hotărât repede și răspicat că așa vreau să îmi cresc copilul. Așa vreau să ne creștem toți copiii. Într-o zi, mi-am spus, copiii noștri o să spună “dați-mi mie, lăsați că arunc eu asta la gunoi.” Și cineva, așa ca mine, o să se uite cu mândrie după ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *