Păr alb și turte dulci

 

Astăzi, un om preafrumos, mi-a spus așa: ”ei, Ana, Ana. Ne mai întâlnim noi cândva. Mai spre finalul vieții.”

Finalul vieții. Sfârșitul vieții. De parcă albirea părului și coacerea de turte dulci împreună ar fi vreodată o certitudine.

Nu îmi iese, Emma. M-am străduit de câteva ori bune sa imaginez o reîntâlnire octogenară pentru fiecare om pe care aș vrea să îl revăd cu părul alb. Rezultatul a fost de fiecare dată același. Un zâmbet îngăduitor. Un zâmbet de bătrână care se uită îngăduitor spre lucrurile scornite de nepoata ei. Mi-am fost bunică și nepoată în același timp. A fost o luptă corp la corp cu propriul meu creier. Ghici cine a pierdut de fiecare dată.

Sfârșitul vieții vine când vrea el, Emma. Când vrea el. Și multe din tot ce se putea întâmpla nu se mai întâmplă.

Ce încerc de fapt să îți spun este că toate zicalele alea ce spun că ACUM e tot ce avem sunt purul adevăr, Emma. Purul adevăr. Spun ei, oamenii, multe prostii, dar asta nu este una dintre ele. ACUM este într-adevăr tot ce avem. Iar visele lăsate spre final de viață nu-și au niciun rost. Nu pune nimic acolo. Lasă spațiu liber în secțiunea de final a vieții. Iar când cineva îți propune să vă revedeți mai spre final de viață, ia-l frumos de mână și scoate-l la o un ceai și o brioșă bună. Finalul vieții poate să mai aștepte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *