Nu ne lasă să conducem o mașină fără școala de șoferi. Dar ne lasă să fim părinți fără niciun fel de școală.

Am fost astăzi la clinica de pediatrie cu Filip. I-am recoltat sânge pentru prima dată.
Filip este cel mai curajos om pe care îl cunosc. E puternic (mult mai puternic ca mine), e curajos (mult mai curajos decât mine și decât tatăl lui la un loc) și este incredibil de înțelegător. Se uită cu empatie și deosebită curiozitate la alți copii care plâng sau sunt supărați din varii motive.

La o clinică de pediatrie vei vedea mereu copii supărați, copii care plâng, copii pe care îi doare câte ceva.
La fel de bine te aștepți să vezi mame îngrijorate, mame obosite, tați agitați.

Ce mă lasă pe mine însă fără suflare și cu o mare revoltă în suflet sunt scene ca cea de azi. Ea, o mamă tânără, legăna în disperare un bebe care nu avea cum să aibe mai mult de 2 luni și care plângea din tot sufletul lui mic după ce tocmai ieșise de la recoltare de sânge și acum aștepta să intre la medic. El, tatăl, tot tânăr, butona de zor telefonul. După o tăcere lungă, în care singurele zgomote erau produse de plânsul disperat al bebelușului și de pașii du-te – vino ai mamei, au apărut primele cuvinte.
Ea către el: ”dă-mi te rog suzeta din geantă, că nu știu ce să mai fac.”
El către ea, ridicând ochii enervat din telefon: ”lasă-l mă să plângă până pușcă.”
Tăcere. Bebelușul continua să plângă cu înecături iar noi cei din jur continuam să ne uităm în gol.

Mi-ar plăcea să-mi fi putut cineva regla emoțiile în acel moment. Să mă ajute cineva să mă adun și să numesc ce simt și să fac ceva în privința asta. Să îmi fi dat seama că lacrimile îmi curgeau din empatie pentru bietul bebe și pentru mama lui. Să înțeleg că îmi pocneam degetele din furie la adresa tatălui. Să fi avut înțelepciunea de a mă aduna și de a acționa în vreun fel rațional. De a fi spus ceva, orice. De a fi făcut ceva.

Nici acum nu știu dacă este ceva ce aș fi putut face. Probabil că nu. Nu ceva cu impact real pentru viața acelui bebeluș.
Rămân cu gustul profund amar. Nu îmi ajung orele în fiecare zi pentru a-i spune lui Filip ce om extraordinar este și câte învăț de la el. El e mai bun ca mine. Mai bun ca mulți dintre noi. El zâmbește tuturor oamenilor, nu se enervează că trebuie să aștepte la coadă și aduce numai bucurie celor de lângă el. Sunt absolut convinsă că aceleași lucruri le face și bebelușul ce plângea azi de durere și de frică. Și mi se rupe sufletul la gândul că poate că nimeni nu îi spune asta și nu îl apreciază îndeajuns. Știu că nu e singurul. Știu că sunt mulți părinți ca acel tată. Și mai știu și că poate are motivele lui, c-o fi ajuns la capătul puterilor. Și poate că tocmai aici e cheia. Că și acel tată are propriile dureri, pe care poate că nici nu și le cunoaște. Poate că furia mea a fost și este asupra proprie-mi neputințe. Cu toții avem nevoie de ajutor și îndrumare.

Așa că nu pot să nu mă întreb. Sunt atâtea lucruri pentru care trebuie să trecem printr-o școală, printr-o formă sau alta de educație – condusul mașinii, un loc de muncă bun, un masterat, o facultate. De ce nu putem aplica principiul ăsta și la statutul de părinte?

girl-bible-reading-black-white-270x216

2 thoughts on “Nu ne lasă să conducem o mașină fără școala de șoferi. Dar ne lasă să fim părinți fără niciun fel de școală.

  1. Catalina

    Pentru ca parentingul sanatos si neconditionat de iubire inseamna pur si simplu vindecarea copilului interior si multa munca de dezvoltare personala. Atat. Cand parintii sunt bine cu ei insis cu drumul lor, relatia cu copilul este total alta. Si eu observ aceleasi lucruri in jur, in familie, uneori intre prieteni si prima emotie e de furie puternica. Si apoi imi amintesc ca acela e copilul din mine care empatizeaza cu copilul lor si ca parintii pe care ii vad reactioneaza din copilul lor nevindecat… Eu cred ca ne lipseste constientizarea si trezirea. Adultii nu vor sa lucreze cu ei insisi si devin parintii cu care nu se inteleg sau pe care ii admira pentru ca ei insisi sunt un produs al familiei si al controlului parintilor. Mie una imi mai ramane blandetea si compasiunea si lectia rabdarii. Si in curand, mica noastra Emma care vine pe lume cu propriile ei lectii de viata pentru noi, parintii. Candva, vom creste si noi mari poate. Noi, parintii.

  2. ovidiu

    O singura concluzie trag eu aici. Femeia aceea tocmai o mai primit un semn ca si-o ales barbatul gresit pentru a-si intemeia o familie. Oricate griji si frustrari ti-ar aduce viata, locul de munca, ca si barbat trebuie sa fi langa femeia aleasa si copilul avut impreuna. Ar fi meritat un pumn in moaca, sincer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *