Îngropăm oameni, nu emoții

Azi mi-am îngropat ultimul dintre bunici, Emma.
Mi-am petrecut întreaga zi gândindu-mă ce aș putea să-i spun mamei mele. Ce aș putea să îi spun celei mai importante ființe din viața mea în clipele în care ea se simte atât de singură în durerea și învinovățirea ei? Empatia nu îmi ajunge. Nu vreau să fiu doar empatică. Vreau mai mult. Vreau să îi pot lua durerea. Și vina. Tot. Tot ce o macină. Dar mai ales vina. Asta ne roade cel mai puternic când pierdem pe cineva, Emma. Vina. Tot ce am fi putut face și nu am făcut. Tot ce am fi putut zice și nu am zis. Până și lucrurile pe care le-am zis ne rod. Și cele pe care le-am făcut. Da. Vina. Egoist din partea noastră? Poate. Înainte de dor, înainte de părere de rău, înainte de orice, ne mănâncă de vii această vină, Emma.

Mi-am petrecut o zi întreagă încercând să găsesc căi de a îndepărta durerea. De a îndepărta vina. Am început cu cuvintele. Au cedat primele. Cel mai inutil instrument în astfel de situații. Am continuat cu tăcerea. La fel de inutilă. Îmbrățișări? Declarații de iubire? Mici surprize dulci care să mai aline și să ia gândul? Știi tu, tot tacâmul. Într-un târziu, mi-am dat seama ce am de făcut. Și simt că am crescut cu cel puțin 5 ani în acel minut de realizare. Pentru că așa creștem. În minute și secunde de realizare. Unul azi, unul peste câteva luni, unul peste doi ani. Și paf, am crescut. Cu vreo 10 ani.

Mama nu are nevoie să îi iau durerea. Nici vina. Nimeni nu are nevoie de altcineva ca să-i înlăture emoțiile. Nu avem nevoie să ni se fure, să ni se amputeze aceste emoții și cu atât mai puțin să ne facă să ne simțim vinovați că le avem. Avem nevoie de cineva care să le trăiască, să le simtă cot la cot cu noi. Mama are nevoie să mă alătur ei pentru o vreme în durerea pe care o simte, Emma. În vina pe care o simte. Ah, nu ai idee cât de eliberatoare a putut fi această concluzie. Nu ai idee cât de mulți ani îmi pare că au trecut de când mă gândeam ce să îi spun să o fac să se simtă mai bine. Fără cuvinte, fără scenarii, fără amputări emoționale. Doar durere liberă, vină liberă.

Îngropăm oameni, nu emoții, Emma. Emoțiile au voie să zburde libere. Emoțiile au chiar nevoie să zburde libere. Emoțiile, ca orice altceva, au nevoie să fie consumate.

Mă duc să mă alătur mamei. În durere. În vină. În dor. În nostalgie. În orice are ea nevoie să simtă. Mă alătur ei pentru o vreme, Emma. Pentru că e ok să doară. E uman să doară. Pentru că e ok să-ți taie respirația. E ok. Pentru o vreme e ok. Iar dacă într-o bună zi va fi să ți se întâmple ție, chiar ție, ceva din toate astea, Emma, amintește-ți că îngropăm oameni, nu emoții. Prin emoții simțite și resimțite liber, onorăm viața. Viața ce-a trecut, viața ce-o avem încă și orice viață ce va să vină.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *