”Încă o zi”. Încă o carte minunat de simplă.

”Apoi ceva s-a rupt. Aproape că am auzit cum s-a destrămat linia dintre credință și necredință.”

Nu mă pot hotărî.
Nu mă pot hotărî despre ce ne vorbește Albom în cartea asta, Emma. Despre mamă ca ființă unică? Despre lucrurile cu adevărat importante? Despre realitatea din mintea noastră versus realitatea celor din jur?
Nu mă pot hotărî.
Dar ceva s-a rupt, cu siguranță. Undeva între paginile acestei cărți s-a destrămat și pentru mine această linie dintre credință și necredință. Undeva între paginile ei am ajuns să trăiesc un sincron rar întâlnit cu personajul din poveste.

Am luat cartea în mână și am citit prima pagină pe la ora 15:30, în mașină, undeva între Arad și Oradea. Am lăsat-o din mâini 3 ore și ceva mai târziu, undeva între Huedin și Cluj, cu ochi usturători de la efort și de la ”te-miri-de-unde-lacrimi”. Lacrimi de drag. Să fim înțeleși. De mare, mare drag.

Am lăsat cartea din mâini înfometată, însetată, obosită și, paradoxal, mai liniștită și mai plină ca niciodată.
Am sunat-o pe mama (de altfel instinctul cel mai natural după citirea unei cărți bune) și apoi m-am pus să-ți scriu ție. Cu alte cuvinte, m-am pus să fac lucrurile cu adevărat importante.

Poate într-o bună zi vei citi și tu cartea asta simplă, cartea asta minunat de simplă. Pentru că, vezi tu, ăsta este farmecul cel mare al cărților de gen. Ele pot fi citite de atât de mulți oameni, la atât de mult timp după ce tu poate că nu mai ești și încă par atât de reale. Atât de prezente. Încă trezesc, în alții, aceleași instincte pe care le-au trezit, cândva, în tine.

Poate vei citi și tu cartea asta, Emma, și poate că îți va veni și ție cheful să mă suni, așa cum am sunat-o eu pe mama.
Poate-o vei citi. Sau poate o vom citi împreună.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *