”Eu te-am făcut… pentru tine.”

Cred cu tărie că facem și creștem copiii pentru ei. Nu pentru noi.

Am norocul fantastic de a avea una bucată pereche părinți care mi-au transmis asta întreaga viață. Care nu mi-au cerut niciodată să fac ceva pentru ei deși de multe ori mi-am dorit, care nu mi-au pus niciodată piedici, care nu mi-au cerut să preiau nicio companie ridicată de ei pe picioare, nu mi-au cerut să locuiesc cu ei sau în același oraș pentru ”a avea familia aproape” și care nu s-au apucat niciodată de reproșuri legat de cât de greu le-o fi fost lor să mă crească sau cât de multe le datorez.

Nu asta e majoritatea pe care o văd în jurul meu la părinți ai prietenilor sau chiar la părinți de-o vârstă cu mine. Și într-o oarecare măsură înțeleg și tentația. De a reproșa, de a cere, de a simți nevoia să primești ceva înapoi pentru miile de nopți nedormite care se adună de-a lungul anilor, pentru toate grijile. Când ești obosit cronic, e greu să îți amintești că nu el, copilul tău, ți-a cerut să îți faci atâtea griji, că nu el ți-a cerut să sacrifici nimic, că el nu ți-a cerut mai nimic. Când ești obosit cronic e greu să îți dai seama că orice copil nu are mofturi ci are nevoi valide, normale, justificate. Că realmente nu are resursele necesare de a-și regla singur emoțiile și că realmente are nevoie de tine odată ce l-ai adus pe lume.

Cred cu tărie că facem și creștem copiii pentru ei. Nu pentru noi.
Este o idee greu de înțeles și de asumat până la capăt. Dar poate că este cea mai importantă idee ce ar trebui inspirată celor ce își doresc să devină părinți. Poate că asta merită să învățăm cu adevărat. Cum să ne uităm la copiii noștri și să îi vedem pe ei. Pe ei exact așa cum sunt și nu visele și speranțele noastre pentru ei. Poate că e singurul act în care un om poate învăța cu adevărat altruismul.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *