Este ceea ce putem deveni și ceea ce nu putem. Deși poate ne-am dori.

Rochia aceea albastră! Cu un picuț de galben. Și un pic de roșu. Bine, fie, un pic prea mult roșu. Se uită sfidătoare la mine din dulap și-mi amintește din nou și din nou cum am luat-o din poftă nesăbuită, cum eram convinsă că o să mi se potrivească și că o să mă facă și pe mine să zâmbesc ca pe gagica de pe poster. O singură dată am purtat-o. Prea multe culori pentru mine. Prea haotice. Prea stupid aruncate pe material.

Mă uit adesea în garderoba mea și descopăr acolo (deși mi-am mai promis în nenumărate rânduri că nu voi mai ajunge în acest punct) haine pe care le-ar purta poate, o gagică, în anumite momente, gagică ce însă nu sunt eu și probabil că nu voi fi vreodată. Nu multe, ce-i drept, dar mai dau ocazional peste o astfel de rochie, bluză sau pereche de cercei (nici găuri în urechi nu mai am, că s-au închis demult, deci am putea zice clar că nu sunt mare fan cercei) care parcă stau acolo menite să îmi amintească ce nu pot să fiu. Și e bine.

E bine pentru că deși îmi e drag să văd pe alții combinații șui de culori sau deși mă uit cu drag la oameni pentru care nu conteaza simetria, îmi amintesc în același timp ce sunt și ce nu sunt. Eu. Îmi amintesc că oricât de dragi îmi sunt combinațiile multiple de culori, voi alege mereu să port alb și negru sau maxim două culori pe mine, pentru că mă reprezintă. Deși îmi place să vad fete îndrăznețe care poartă un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, voi alege mereu simetria. Și potrivirea culorilor. Și ori de câte ori voi devia de la ce sunt, mă voi izbi de ceva ce nu mi se potrivește mie, din încăpățânarea de a testa ceva ce îmi place în exteriorul meu. Și  e bine. Din nou e bine pentru că îmi amintesc ce pot și ce nu pot, ce mi se potrivește și ce nu.

Unii pricep asta repede, încă din adolescență. Altora le ia mai mult. Mult mai mult. Mie mi-a luat mult. Din nevoia de a experimenta sau din variate alte nevoi și motive care contează prea puțin. Că ne ia 15 ani, 30 de ani sau o viață, cred că este important să descoperim ce putem deveni și ce nu.

Putem fi o mămică iubitoare de copil purtătoare de rochii albe pe care reușește să nu le murdărească sau putem fi mereu mânjite de câte ceva, anxioase și perfect fericite. Putem fi purtători de haine colorate și de cărți SF la subraț sau putem fi purtători de haine negre și de fructe în geantă și Eric Emmanuel Schmitt la capul patului. Putem fi orice ne dorim. Putem?

Suntem cine suntem. Asta nu este greu. Greu este să înțelegem și să acceptăm. Devenim cine devenim și chiar dacă ăsta este rezultatul unei serii de decizii personale, chiar dacă eu una cred cu putere că noi ne facem soarta, nu ne este gata făcută, sunt forme pe care nu le putem lua niciodată. Și e liniștitor să acceptăm asta.

Mi-ar plăcea să fiu organizată. Este timpul să accept că nu sunt și să găsesc o cale de a mă organiza în felul meu boem.
Mi-ar plăcea să port alb și să reziste mai mult de 5 minute pe mine. Este timpul să accept că nu pot dar ce frumos și elegant știu să port negru!
Mi-ar plăcea să fiu o mămică relaxată. Este timpul să accept că nu voi fi niciodată așa. Pentru că simt prea mult și prea multe. Așa că ar fi bine să încep să nu mai lucrez la a fi relaxată ci la a fi fericită așa, cu agitația mea cu tot.

Este ceea ce putem deveni și ceea ce nu putem. Și marea ușurare de a accepta și una și alta.

blog_acceptance

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *