Dragă Emma,

Într-o zi ai să te naști. Cu sau fără contribuția mea.
Îmi place să îmi imaginez lumea așa cum o vezi tu în primele tale clipe.

Îmi place să închid uneori ochii și să încerc să mă fac cât de mică posibil. Îmi adun mână cu mână, picior cu picior, cap cu piept, mâini cu picioare și îmi țin respirația cât pot de mult doar pentru a-i da drumul cu aplomb mai apoi și a mă bucura de ea ca și cum ar fi prima gură de aer pe pământul ăsta.

E foarte greu să te mai faci mic, Emma. E foarte greu. Ești mic doar atunci când nici nu știi că ești mic. Dar mă strâng. Mă strâng cu totul, mă învârt pe-o parte și pe alta iar după o vreme încep să mă desfac. Întind o mână, cu ochii închiși și încerc să înțeleg textura pe care o simt. Peretele. Apa. Cald. Rece. Moale. Dur. Lichid. Solid. Tot ce încă nu știu că se numește așa.

Ce minunată trebuie să fie lumea în primele ei clipe. Mirosurile, atingerile, zgomotele. Lumina. Întunericul. Nu știm nimic așa că ne putem imagina totul.

Aș vrea să nu știi niciodată nimic cu siguranță, Emma. Aș vrea să reușești mereu să îți imaginezi totul. E la urma urmei, la fel de real. Tot ce e în mintea ta e real pentru tine. Iar mintea ta e singura locuință de care trebuie să ai cu adevărat grijă.

Mintea ta e acasă, Emma.

Abia aștept să îți cunosc mintea. Sunt convinsă că e atât de frumos acolo la tine în minte. Acolo la tine acasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *