Cu toți oamenii ce mi-au fost dragi cândva și azi nu îmi mai sunt, ce fac?

În dimineața asta nu m-am putut trezi din pat până nu mi-am epuizat gândurile ce suspectez că mă bântuiau încă din timpul somnului.

Au trecut atât de mulți oameni prin viața mea de-a lungul timpului, oameni cu care am rezonat atât de puternic în anumite momente, pe care i-am crezut cu toata ființa mea prieteni, pentru care puteam să bag mâna în foc că vor fi în viața mea până la adânci bătrâneți și despre care azi abia mai știu ceva, încât mă simt încărcată uneori de toate umbrele lor.

Am dimineți în care mă ridic greu din pat datorită lor.

Dimineți în care îmi vin toate întrebările în minte. Așa se întâmplă tuturor? Fac eu ceva în sensul ăsta? Mă atașez eu repede de oameni și la fel de repede mă dez-atașez? Există oameni pe lumea asta care reușesc să mențină în viața lor într-un fel sau altul TOȚI oamenii cu care au rezonat puternic la un moment dat? Are rost măcar să te gândești la asta? Nu furi oare din bucuria conexiunii cu astfel de întrebări? Dar dacă nu te întrebi, cum alegi unde te implicit și unde nu, în ce părți îți reverși energia și eforturile? Unde e normalitatea și, mai mult de atât, care sunt variabilele determinante în toată ecuația asta? Să fie ambițiile celor implicați în poveste? Să fie structura sufletească sau intelectuală? Dorința de a explora? De a călători și astfel a te depărta de oameni pentru a-i putea iubi mai bine? Creștem constant și uneori în direcții diferite?

Și chiar dacă toate întrebările astea au sau nu au răspuns, eu ce fac cu toți oamenii ăștia ce au fost atât de tare parte din mine cândva și care niciodată nu pleacă realmente, rămânând bucățele din tot ceea ce sunt azi?

Îi las acolo unde sunt. Asta fac.
Îi las în perioada care a fost a lor și mă bucur că au fost așa frumoși atunci când au fost. Și mai fac ceva. Ceva ce am decis în dimineața asta să încep să fac. Îi port cu mine pe unii dintre ei pentru a-mi aminti cât de puțini dintre oamenii cu care ajungem să ne împărțim timpul și râsetele sunt realmente prieteni. Învăț să nu le mai dau nume sau categorii. Fie că sunt acolo conjunctural, că sunt prietenii cuiva apropiat, că sunt colegi de servici, că sunt oameni dragi din copilărie, că sunt gașca petrecăreață care tot timpul dă petreceri bune, că sunt realmente oameni care îți cunosc sufletul, mă bucur de ei așa cum sunt și atât timp cât sunt. Asta este tot ce mai pot să fac. Învăț să nu mi mai imaginez în viața mea peste o lună, un an sau 10 ani, dar să le ofer tot ce am de oferit atunci când chiar sunt în viața mea. Pentru o zi, o lună, un an sau o viață.

S-ar putea ca ceea ce se întâmplă cu mine acum să fie că învăț să iubesc fără presiunea viitorului sau a etichetei numite prietenie.

Acestea fiind spuse, mi-ar plăcea să mă-ntâlnesc, chiar și numai pentru câteva minute, cu mine cea bătrână, la vreo 70 de ani de viață, să ne numărăm umbrele împreună. Cu drag și cu bucurie că au existat. Să mă întoc la mine cea de acum și să mă simt mai ușoară cu câteva grame bune.

letter-mother-daughter-old-young-black-white-spring-in-the-air

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *