Cel mai bun lucru rău care mi s-a întâmplat vreodată

 

Dragă Emma,

Azi îți scriu despre iluzia controlului.

Despre felul în care nu te gândești niciodată, dimineața, când te trezești, că ziua ta se va termina într-o ambulanță.
Te trezești, te speli, te îmbraci, te machiezi pe mașină-n drum spre lucru, poate-poate și mănânci ceva. Ceva bun. Un croissant cald. Două ochiuri de ouă făcute ca la carte. Un amestec proaspăt de fructe. Musai asculți niște muzică bună de la prima oră a zilei și inevitabil îți faci planuri pentru restul zilei. Adică, trăiești, încă o dată, ca noi toți de altfel, iluzia controlului. Tu și sutele de oameni din zecile de mașini cu care împarți traficul de dimineață.

Iluzia controlului e cea mai mare amăgire cu care trăim zi de zi. Dar avem nevoie de ea. Altfel nu am mai ieși din casă.

Seara lui 20 ianuarie 2012 a fost cel mai bun lucru rău care mi s-a întâmplat vreodată. Bineînțeles, spun asta acum doar pentru că i-am supraviețuit. Și bineînțeles, așa cum se întâmplă cu toate marile lucruri bune, nu am găsit absolut nimic util în el în momentul în care s-a întâmplat. Poate doar puțin umor situațional.

Povestea este, bineînțeles, simplă.
Cobori scările. Te gândești la locurile în care urmează să ajungi, la oamenii pe care urmează să-i vezi. Și zâmbești. Mai faci un pas, și încă un pas. Pe întuneric. Căci, deh, nu toate clădirile în care vei păși vreodată sunt luminate. Mai faci un pas și pentru o fracțiune de secundă realizezi că ai ratat o treaptă. Instinctele te-ajută până la un punct. Duci mâinile în față sperând ca asta să te-ajute. Din păcate, asta doar îți propulsează capul mai tare în perete. E întuneric. Simți o lovitură puternică la cap și-apoi… Apoi vezi tavanul. Corpul, din nou, își urmează instinctele naturale. Mâinile îți cuprind capul, încep să maseze, fără voia ta. Fără vreo comandă conștientă din partea ta. Privirea-ți fuge dintr-o parte-n alta, tavanul în schimb pare să fugă tot în direcția inversă. Înăuntru, urli de durere. În afară, fără vreun motiv aparent, nu urli de nimic. Mai degrabă vorbești prostii. Vorbești mult și agitat, vorbești fără sens. Și nu te poți opri din a te gândi la ironia momentului.

Acuma, tehnic, să ratezi o treaptă poate fi treabă tare comună. Ratăm trepte de când începem să mergem. De aici și iluzia controlului, care se menține chiar și în acele momente. De aici instinctul de a te ridica de pe cimentul rece și tare pe care ai aterizat. Ai mai făcut-o de atât de multe ori. Te-ai mai ridicat. Asta învățăm să facem de mici. Ne ridicăm atunci când ne împiedicăm și cădem. Până când, iată, nu ne mai ridicăm.

Cimentul e rece și știi că nu poți face nimic, decât să aștepți ambulanța. În mod ciudat, te bucuri că cimentul e rece, pentru că ăsta e semn că încă îl mai poți simți. Te bucuri că tavanul se mișcă pentru că încă îl mai poți vedea. O, și te bucuri nespus că vorbești prostii. Că vorbești.Punct. După un timp, pe care nu îl poți estima, căci timpul are un fel ciudat de-a trece în momentele de acest gen, apar deasupra ta patru fețe necunoscute. Pe pieptul tuturor scrie același lucru: SMURD. Îi recunoști vag după uniformele roșii.

O mână caldă îți cuprinde mâinile care nu se pot opri din tremurat. E mâna pe care n-o s-o uiți niciodată. Ea nu are nicio față atașată, nu are un nume. Dar are atașat singurul lucru care contează în acel moment: iluzia de a nu fi singur. Îți amintești căldura ei și vagul iz de bine și de încredere ani întregi după ce momentul a trecut.

Faci cunoștință apoi cu gulerul care îți imobilizează gâtul și capul. Ți se ordonă ca, orice ai face, să nu te mai miști din acel moment. Apoi, încet, ești întors pe-o parte, pentru a ți se palpa coloana. Acolo, la acea întoarcere, orice ai știut vreodată despre noțiunea de “amețeală” sau de “greață” se schimbă radical. Nu, n-a existat amețeală vreodată, cu adevărat, până atunci. Nu, nu ți-a fost de fapt vreodată cu adevărat greață. “Inspiră pe nas, expiră pe gură” devine brusc laitmotivul serii tale de vineri.

În ambulanță, în drum spre spital, îți dai seama mai bine ca oriunde altundeva, cât de proaste sunt realmente drumurile din România. Un gând numai bun de avut. Pragmatismul e mai util decât izbucnirile filozofice în astfel de momente.

Acolo, la spital, în mijlocul mulțimii, acolo, și doar acolo, unde omenirea își atinge punctul maxim de vulnerabilitate, acolo începe, inevitabil, AȘTEPTAREA. Printre raze, radiografii, seringi, consulturi și doctori care nu știu ce să îți spună, rămâi TU. Telefonul- îl simți și auzi vibrând. Nu poți răspunde. Oameni dragi sună, oameni dragi așteaptă afară.  Îți auzi numele într-o parte și într-alta a sălii, dar nu vezi nimic. Doar tavanul. Căci tu, tu nu te poți mișca. Cumva, încă mai reușești să simți grija și dragostea tuturor celor care întreabă de tine. A tuturor celor care se roagă pentru tine vreunui Dumnezeu de un fel sau altul. Dincolo de tot și toate, draga mea Emma, ești absolut singur.

Acolo, în vârtejul orelor și-al întrebărilor la care nimeni nu-ți poate realmente răspunde, ești perfect conștient și perfect singur. Fără nicio îndoială, în astfel de momente, ești complet singur. Oricâți oameni te-ar iubi pe lumea asta. Iar ăsta este un lucru tare important de știut. Tu și Dumnezeul tău. Oricare ar fi el. Și-ar fi bine să crezi în ceva. Acolo, privind tavanul, așteptând, în mijlocul durerilor de cap și a amorțelii din picioare, ar fi bine să crezi în ceva sau cineva. Acolo, în mijlocul așteptării, ar fi bine să ai ce să-ți spui ție însăți. Ar fi bine să îți placă sinele tău. Într-o mare de incertitudini, într-o mare de oameni care nu-ți pot spune ce se întâmplă cu capul sau coloana ta, ar fi bine să ai măcar certitudinile tale proprii.

Uite așa începi, dragă Emma, să îți amintești rochița în carouri pe care plănuiai s-o porți pentru prima dată, dar ai tot amânat. Și-ți vine în minte fata drăguță care ți-a zâmbit fără motiv pe stradă și oamenii la care ai vrea să le mai povestești ceva, cândva. Și trainingul la care nu știi sigur dacă mai ajungi și tot jazzul din lume pe care nu ai apucat încă să îl asculți. Ei, aici la jazz aproape că te enervezi un pic și îți spui că lucrurile nu pot să rămână așa. Mai ai mult prea multe melodii frumoase de ascultat. (”Ah, ce bine ar prinde un pic de jazz în fundal pe holurile de spital!”)

Târziu în noapte, într-un final, faci cunoștință cu un neuro-chirurg drăguț, un pic prea serios pentru ora târzie. Tu faci o glumă, el se uită suspect. Tu îi explici repede ca așa ești tu de obicei, că nu-i de vină lovitura la cap, el aproape că zâmbește. El te pune să-ți umfli obrajii și să te încrunți la el, pe tine te pufnește râsul. El se uită din nou tăios la tine iar tu te liniștești într-un final, să nu-l superi pe “nenea doctorul”.

O serie de alți doctori și  prea multe ore mai târziu, faci cunoștință și cu tomograful. Lăsând la o parte seriozitatea situației, este un moment absolut emoționant vederea propriului craniu în amănunt pentru prima dată. Fiecare pată de gri, de negru sau de alb, fiecare încrețitură, orbitele care-ți găzduiesc ochii, toate ale tale, cu bune și cu rele. Și nu te poți abține de la a exclama, ca-n copilărie, “Și ce cap frumos răsare! Să fie-al meu? Al meu e oare?”

….

Mda. Te îndrepți mai apoi spre oglindă, privești lung. În spatele ochilor, îți vezi forma. Îți atingi părul și-apoi vezi dincolo de el. Niciun pieptănat nu va mai fi la fel de acum înainte. Îți știi denivelările altfel acum. Îți cunoști fiecare hematom, care apasă diferite zone ale creierului acum. E aproape ca o introspecție de natură literară. Cu ceva mai mult pragmatism presărat pe alocuri. Sau ca o glumă proastă, căreia abia acum îi prinzi esența. La capătul tuturor acestor gânduri ale tale, stă verdictul final al doctorului. Care, între noi fie vorba, nu e niciodată final. Nici măcar acum, după doi ani și un pic de la momentul pe care ți-l povestesc. Tratamente, interdicții, luni, poate chiar ani de menținere sub observație, ceva regim alimentar, și câteva incertitudini pe care nimeni nu ți le poate elucida.

“Bun, domnișoara Bortiș (replică urmată de un puternic contact vizual între mine și doctor), o sa vă rog frumos sa vă feriți de orice fel de emoție intensă în zilele ce urmează. Da? Ne-am înțeles? Nu râdem prea tare, nu plângem, nu citim, nu scriem, nu simțim nimic prea intens. Odihnim sistemul nervos. N-am cuvinte pentru cât de important e acest aspect acum.”

Mă uit lung la doctor și-l întreb ușor ironic: “Să gândesc, pot?”
(Tu să nu faci dintr-astea, Emma. A fost urât și copliăresc din partea mea.)
Răspunsul vine tăios:
“Cu măsură, domnișoară. Cu măsură, că amețiți”.

Îți iei frumușel craniul lovit, te îmbraci încet, te ridici ușor căci amețeala e noua ta prietenă, care nu pare să te părăsească prea curând și, printre ironii, dureri de cap și mirosuri ciudate, auzi o voce caldă  și fermă în spatele tău: “Cu toate și cu tot, la gravitatea impactului, cineva acolo sus vă iubește, domnișoară! Cineva acolo sus vă iubește.”

Zâmbești politicos și ieși afară rumegând cuvintele ce au să rămână cu tine o vreme bună. ”Fără emoții intense. Auzi la el. Hmm.”

După cel mai lung drum spre casă parcurs vreodată cu ochii închiși, pe scaunul din dreapta al mașinii, te trezești amețită, sprijinită de o pernă mare și pufoasă, râzând, glumind cu cei ce te înconjoară cu atâta grijă. Tu spui prostii (pe care le-ai fi spus oricum), ei spun “Sărăcuța, s-a lovit la cap. Nu știe ce spune”. Cu fiecare râset, o durere fulgerătoare îți amintește că n-ai voie să simți prea mult. Ba mai mult, descoperi cu stupoare că sunt oameni la care brusc nu te mai poți gândi. Oamenii din viața ta încep să se trieze după intensitatea emoțiilor pe care ți le provoacă. El, capul tău, acum cu câte un hematom supărător pe ici pe colo, îți amintește fără nicio jenă cât de seacă, dar cât de necesară e, ocazional, o perioadă fără emoții intense.

Încet, încet, vocile celor dragi se aud tot mai departe. Închizi ochii, pe care oricum nu îi prea poți ține mult timp deschiși, și-ți amintești că un scriitor drag, nu mai știi cine,  zicea odată că “prietenii și familia sunt o construcție socială inventată de noi oamenii, pentru a crea, pentru o clipă, iluzia că nu suntem singuri”. Și pentru prima dată, înțelegi. AȘTEPTAREA de pe patul de spital în miez de noapte îți va aminti mereu asta. În fața marilor momente și schimbări, suntem fundamental singuri. Și-am face bine să fim pregătiți. Am face bine să fim împăcați cu noi înșine. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, toți avem astfel de momente. Toți avem dureri pe care le purtăm singuri. Atunci ești doar tu cu tine și cu Dumnezeul tău. Oricum i-ai spune.

Un singur lucru rămâne de făcut. Un pact. Între tine și creierul tău.
”Renunț la emoții acum. De dragul tău. 3 luni de zile. Minimum de emoții necesar. Dar apoi mă lași să le simt la intensitate dublă. Triplă chiar. Bune, rele, cum or fi ele. Emoții să fie. Intense să fie.” Bați palma cu propriul creier. Vă cunoașteți îndeajuns de bine acum încât să vă înțelegeți și respectați nevoile reciproc.

Apoi te liniștești și-ți amintești că-ți plac căpșunele și zmeura. Și Eric Clapton. Pe care îl mai poți asculta o vreme.
Eric Clapton și iluzia controlului. Totul începe să revină încet-încet la normal.
Nopțile adormi zâmbind. Cu mult, mult jazz pe fundal.
“Cu măsură, domnișoară. Cu măsură, că amețiți.”

391021_11568111_b

2 thoughts on “Cel mai bun lucru rău care mi s-a întâmplat vreodată

  1. Marius

    Salutare, scrii la fel de bine pe cât mi-aș dori eu să vorbesc in fata a 1000 de oameni. Sper ca ești Ok după incidentul neplacut mai sus povestit. Autorul expresiei “Stay hungry, stay foolish” nu m-a pasionat niciodată, dar tie ti se potriveste asta 🙂 Mulțumesc.
    Un om căruia i-ai dat încredere.

  2. aureliano

    Suntem îvățați că singurătatea nu este bună și că trebuie evitată. Singurătatea nu este nici rea, nici bună, este doar dificilă la început. Este dificilă pentru că îți dă timp să te gândești la lucrurile la care nu ai timp să te gândești în mod ”normal”. Lucruri a căror esență o vezi mult mai bine când prin singurătate te depărtezi de tabloul din care acestea fac parte, și din care tu, cel puțin pentru moment, nu mai faci parte. Singurătatea este necesară ca să te învețe să intri în anumite stări în care să poți să te simți cu adevărat deconectată de la absolut tot ce te înconjară (nu știu dacă funcționează și când devii părinte). În general ajungem la singurătate prima dată din cauza, sau mai bine zis datorită unor factori externi. Îmi pare rău că la tine a fost puțin mai tragic. Când suntem singuri suntem cei mai sinceri cu noi înșine, nu avem de ce să ne mințim sau să ne prefacem altfel decât suntem, tocmai pentru că suntem singurii martori la ceea ce se întâmplă. Unul citatele mele preferate (din păcate nu știu autorul) este ”Cel mai bun prieten este cel cu care poți să fii singur, împreună”. Într-o zi vom discuta mai multe despre singurătate. Între timp, nu uita din când să fii singură, dar de data asta din interior, și controlat. Mulțumesc pentru un text bun. Acum ai cel puțin un cititor extern 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *