Bunicii noștri se iubeau pasional. Sau poate nu.

 

Ne este mai ușor ca niciodată să facem presupuneri în legătură cu viețile celorlalți. Că este internetul de vină, că e ritmul în care alegem să ne ducem propriile vieți, că am fost învățați în direcția asta, cumva ajungem să facem asta. Să presupunem. Să trăim în baza unor presupuneri. Să fim fericiți după presupuneri, să iubim după presupuneri, să ne deprimăm, frustrăm sau complexăm după presupuneri.

Atât de mulți dintre oamenii pe care îi vedem bogați material sau spiritual nu sunt așa cum îi vedem. Mulți dintre cei ce ne pare că au o viață prea ușoară au plătit mult și au muncit mult pentru tot ce au. Atât de mulți oameni ne par acum că trăiesc vieți total diferite de ale noastre dar de fapt până nu demult aveau același ritm ca noi. Bunicii noștri s-au iubit la fel de pasional ca noi cândva. Au fugit cu o vitalitate pe care ne este greu să o intuim acum în picioarele lor bătrâne și bolnave. Soacra ce ne scoate din minți astăzi a fost cândva tânăra visătoare care ești tu azi ținându-ți bebele băiețel în brațe. Parcă se schimbă ceva când te gândești în felul ăsta, nu? Parcă îți vine să te întrebi ce s-a întâmplat undeva pe drum.

Totul e percepție. Tot și toate sunt cum reușim noi să vedem. Cât de departe reușim noi să vedem. Tot ce zic este că poate ar trebui să purtăm o pereche de ochi mai mari. În care să încapă mai multe percepții decât ale noastre. Poate că așa am vedea din ce în ce mai multă realitate și mai puțină percepție. Poate că așa am reuși să ne deprimăm mai puțin aruncând constant un ochi peste gard, minunându-ne ce fericiți sunt alții. Nu degeaba umbla o vorbă din bătrâni care spunea că dacă ne-am arunca toți problemele într-o cutie mare și am vedea ce probleme au alții, am fugi repede să le luăm înapoi pe ale noastre.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *