Ajutăm așa cum iubim. Cum ne cade nouă bine.

”Ți-am adus niște friptură și un tort de ciocolată.”
Of. Dar eu nu mănânc carne. Și nici zahăr.
”Nu-i bai, lasă că-i bine să ai în casă niște carne, niște prăjitură”.

”V-am adus niște liliac să puneți în grădină. Dar vezi să-l puneți zilele astea că-i trece vremea.”
Of. Dar nu îmi place liliacul și planificasem altceva în spațiul liber din grădină.
”Cum să nu puneți liliac? Trebuie să puneți niște liliac. Lasă că vă aduc și niște magnolii.”

Oamenii sunt plini de bune intenții. Oamenii sunt dornici de ajutor. Asta e bine. E frumos. Cred însă că interpretăm greșit noțiunea de ajutor.
Prea adesea cred că ajutăm numai cum ne dorim noi să ajutăm. Cum ne cade nouă bine. Cum știm, cum ne este familiar să ajutăm. Așa cum ne-am dori noi să fim ajutați. Așa cum de prea multe ori pentru celălalt nu este un ajutor real. Dar noi ne simțim bine. Simțim că am ajutat. Există o doză de egoism în orice act al nostru, cu siguranță. Așa cum există negreșit o doză de bine pe care ni-l oferim nouă înșine atunci când ajutăm pe altcineva. Dar cât de mult ajutăm cu adevărat?

Poate că dacă ne-am opri și ne-am întreba  ce își dorește celălalt, ce fel de mâncare, ce fel de flori, ce fel de ajutor concret, ne-am bloca. Așa, un picuț. Nu de alta, dar ar trebui să ieșim din zona noastră de confort. Ar trebui să facem lucrurile altfel. Așa cum îi cade bine celuilalt.

Ajutăm așa cum iubim. Cum ne cade nouă bine. Pentru că e tare, tare greu să iubești așa cum are celălalt nevoie să fie iubit. Așa cum îi cade lui bine.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *